Vine o zi cand se va sfarsi

Zapada o inconjura din toate partile, iar vantul imprastia fulgii usori in toate directiile. Trebuia sa-si tina ochii inchisi si nu vedea aproape nimic. Obrajii incepura sa se inroseasca si frigul incepea sa fie din ce in ce mai simtit patrunzandu-i in tot corpul. Isi infasura mai bine fularul in jurul fetei pentru a se proteja cat de bine putea.
“Nu mai ajung si eu odata….” Gandi fata, in timp ce mari pasul. Tot ce vroia era sa se vada ajunsa in bratele lui. Acolo se simtea in siguranta si orice indoiala disparea.
Pe parcursul saptamanii nu-si putu gasii locul, iar mintea-i zbura mereu la el. Se afla intr-o capsula a timpului ce nu vroia sa treaca mai repede. Asteptarea o chinuia mai mult decat orice altceva. Si acest lucru era ceva nou… Era prima data cand ii pasa cu adevarat, cand tot ce dorea mai mult era sa se refugieze in stransoarea lui, sa-i simta parfumul dulce si sa lase orele sa treaca pe langa ei. Sa vorbeasca despre nimicuri doar pentru a-i auzi vocea si sa-si lase capul pe pieptul lui si sa-i asculte bataile inimii.
Stia ca nu mai avea scapare, el o prinsese in plasa lui lasandu-i absolut nicio portita de iesire. Ii era totusi frica de acest sentiment nou deoarece stia ca nu mai e stapana pe situatie si se simtea vulnerabila. Caci asa este cel indragostit, cel mai neputincios dintre oameni. Cu o simpla vorba, cortina poate sa cada si sa puna capat piesei.
“Dar el nu va face asta, nu poate face asta.” Asta era indoiala care incoltea in inima ei atunci cand era singura. Incepea si interpreta fiecare gest, fiecare semn de punctuatie si isi facea rau. Stia si ea asta dar era greu sa se opreasca. Mintea ii zbura mereu, nu o putea controla. Era constienta ca greseste, si o enerva faptul ca nu avea control deplin. In acelasi timp stia ca va veni o zi cand totul se va sfarsi. Pentru ca asa e mereu. Ce urca trebuie sa si coboare.
“Nu ma lasa sa cad…te rog.” Asta ii era rugamintea cea mai arzatoare.
“Ahhh da-ti doua palme si revino-ti fata!!!” Ce ganduri avea si ea, era din cauza vremii. Sau a faptului ca nu-i mai auzise vocea de cateva zile?
“Sunt irecuperabila…” Si fara sa-si dea seama, incepu deja sa fuga…

Pantofii

Isi baga usor piciorul in pantof. Era fascinata de incaltamintea neagra, putin prafuita, zgariata, purtatoare de atatea amintiri.
Ii placeau la nebunie, era perechea ei preferata si ii considera perfecti. Ii purtase in seara cand il intalnise pe el si apoi in serile urmatoare si tot asa. I-a descaltat in camera de depozitare a pub-ului, i-a uitat la bar, iar dimineata, mahmura i-a cautat disperata. Apoi i-a lasat pe covorul lui moale, in baia lui cu gresie verde si mai tarziu pe acoperisul de beton al blocului.
Acum se odihneau pe piciorul ei rece, in camera goala si cufundata in tacere. Ii simtea grei, dar nu vroia sa-i dea jos, sa se rupa de ce a fost. Pantofii o purtau prin tunelul amintirilor si a reveriei. Se pierdea in ei. Dorea sa-i poarte pentru totdeauna. Sa se hraneasca cu amintiri, sa bea sentimente demult traite si sa respire clipele petrecute cu el.
Isi scoase pe jumatate piciorul stang din pantof, dar il baga brusc la loc. Da, asa era mai bine.
Se ridica in picioare, facu cativa pasi prin camera apoi se aseza din nou pe pat. Zambi usor si facut iar cativa pasi. Iesi apoi in curte. Apoi in strada.
Strada murdara si crapata nu era goala. Ce mai conteaza, isi spuse si porni mai departe.
Zgomotul tocurilor o faceau sa se simta feminina, frumoasa si in centru atentiei. Pasii hotarati o purtau pe strada atat de cunoscuta. Corpul ii era imbracat doar intr-o camasa de noapte alba dar pantofii ei negri se potriveau cu orice asa ca nu conta. De fapt pantofii erau indeajuns pentru a o imbraca. Nu mai contau privirile dezaprobatoare sau orice tip de privire ce ii era aruncat, pe strada erau doar ea si pantofii.
Ajunse in capatul strazii, era timpul sa se intoarca totusi. Facu o pirueta, inchise ochii si pleca spre casa. Ajunsa in fata usii se opri putin. Scoase calcaiul drept de data aceasta si vazu o urma rosiatica. O rana. Pana la urma chiar si pantofii ei perfecti si preferati o ranisera,
Printre buzele trandafirii ii scapa un oftat. Nu putea purta o pereche de pantofi care ranesc. Isi scoase usor picioarele afara din ei si ii arunca pe jos. Brusc se simti mai libera, mai usoara.
Deschise usa si intra in camera.

Goodbye summer

S-a terminat...A trecut asa repede si imi pare atat de rau. E ca si cum mi-as lua la revedere de la un prieten foarte bun. Ma uit pe geam si vad doar nori de ploaie, si mici picaturi de apa ce cad facandu-mi parca in ciuda. De la un capat la altul vad doar norii gri, niciun petic de cer albastru, limpede. Soarele sta ascuns si ma lasa in frig si umezeala. O conspiratie. Stiam ca se va termina, dar a fost prea brusc. Toamna, te urasc. Ai venit prea repede, ai pus stapanire pe oras peste noapte. Te urasc pentru ca inevitabilul s-a produs. Noroc cu incalzirea globala, poate o sa ma mai bucur de ceva zile calduroase. Toamna, daca ai fi o persoana te-as bate :)

Vino la mine

Vino la mine.
-De ce?
-Pentru ca mi-e dor de tine.
-Sunt aici, nu am plecat.
-Ai plecat…din bratele mele.
-Asa si? Lasa-ma sa ma bucur putin de soare.
A inchis ochii si s-a indreptat spre portiunea luminata. Astepta nerabdatoare razele calde s-o invaluie, a inchis ochii pentru a simti fiecare atingere a soarelui, spera la ceva…magic. Simtea acum briza usoara ce-i ducea parul in toate drectiile, o mangaiau usor pe gat, pe fata. Zambi fericita. Ii placea sa fie sarutata de soare si vant.
Deodata simti o atingere calda pe gat. O atingere umana si usoara ca si cand nu ar fi vrut sa o trezeasca din vis. Se facu ca nu o simte si isi incorda simturile la maxim. Era atingerea lui, a celui care o iubea.
“Cat egoism, ma vrea a lui toata”. Gandi ea. De fapt el o vroia fericita, nu conta ca o parte din ea se daruia astrului orbitor. Dar totusi, daca s-ar oferi sa fie el soarele ei? Il va accepta? O saruta usor pe gat si ii luase mana intr-a lui. Urma o strangere puternica din partea ei, apoi se intoarse usor catre el citindu-i gandurile si il saruta, puse in acel sarut focul strans in ultimele zile, intreaga emotie ce-i cuprinse trupul… ultima rasuflare vroia sa i-o daruiasca lui. Atat de mult il iubea.
-Vezi? La tine voi veni mereu. Tu esti soarele meu!

Home - Creative Nails

Home - Creative Nails

P.S pt postul de mai jos :))

Acu' am si un moment de karaoke =)) nu pot sa cred ca mai tin minte versurile de la o melodie de la Rebelde. Ok, i'm getting really crazy

old times

So as the title says tocmai am un moment de nostalgie. Doar unul mic :)). Stau cu o prietena pe aici si ascultam Tokio Hotel-Schrei. Stiu...fail, dar in trecut am avut o perioada de tokio hotel-fan si ne credeam foarte "cul". Pff ce fain era... =)) si acum cireasa de pe tort...: REBELDE. OMG! Asta chiar e funny. Uite asa arunc o privire in trecut de parca as fi eu vreo baba de 90 de ani. Ahh ce bine e sa te uiti si in urma, mai ales cand ai cu cine sa razi de prostiile pe care le faceam :)). Postul asta a fost asa un reminder ca nu am murit.